Artisti, agenti, dealeri, muzeografi, galeristi, critici, cercetatori, colectionari, iubitori de arta …o familie numeroasa reunindu-se sub pretextul unei mari sarbatori: ARTA. Arta care a fost, care este si care va fi.
Ferice de cei ce se nasc la timpul potrivit si la locul potrivit. Temporalitatea dicteaza vectorul creatiei si isi formeaza baza principala de date. Date importante pe care le selecteaza, triaza, elimina, proceseaza, lanseaza si eticheteaza. Totul poarta o eticheta sau urmeaza a avea una. Poate noua, originala, spontana si vitalizanta sau una mai veche dar cu alte nuante.
Se pare ca cel mai important criteriu al artei secolului 21 este cel al timpului si tot ce se deschide acum spre zona artei poarta puternic amprenta acestui inceput de mileniu, un mileniu care anunta o mare complexitate si in care sincretismul pare a fi extractul principal. Nu exista aleatorism, nu mai exista intamplare, totul este ghidat, slefuit, directionat, arta noua pulseaza dupa o organigrama complexa a mega-lumilor, a marilor aglomeratii urbane, sociale, industriale, cu o dinamisme globale sferice, matrici unde se compacteaza tendinte vechi cu cele noi, unde totul se influenteaza, intersecteaza, sectioneaza. Energiile sunt specifice timpului, si accepta dezvoltari doar in directii cu acceasi rezonanta. Apar dominantele sau „fundamentalele” timpului, pe directia carora se dezvolta noile expresii umane.
Milioane de artisti creeaza, investigheaza, cauta noi formule de expresie, noi metode de investigare a noii estetici; o parte din ei reusesc sa aibe percutanta, continuitate , impact, vizibilitate, reusesc sa se impuna local sau mondial ca varf sau „model”, si doar un procent extrem de mic conteaza pe acesta scena a „elitei” timpului si au loc rezervat pe rafturile bibliotecii marii expresii. Elita, termen consacrat si unanim acceptat inca de la inceputuri, pare a fi sintagma cea mai preferential folosita pe aceasta complexa scena a lumii actuale a artei, si, ca o mare clasa de valori complexe accepta ierarhii si subdiviziuni artistice. Metropola „X” isi propune elita prin muzeele sale finantate de la bugetele locale sau statale, prin galeriile particulare sustinute de magnati economici sau oameni foarte instariti si pasionati de fenomenul artistic, cu colectiile lor importante etalate sau pastrate in anonimat, prin casele de licitatii mai mult sau mai putin importante, cu dealerii, impresarii si agentiile specializate, cu bienalele, targurile, festivalele de arta.
„Varful aisbergului” il reprezinta acest tip de manifestare – etalare a varfurilor – Bienala, care are conformatia cea mai subtil dedicata unui angrenaj de „elitizare”, unde toate aceste fabrici de imagini intelectuale participa cotizand sume foarte mari organizatorilor, unde cam tot ce se propune are cel putin o caracteristica comuna: „high level” – nivel inalt.
Apare si conceptul de „foarte greu de achizitionat” este extrem de bine manipulat in cadrul manifestarilor de etalare, amintind aici nu doar bienalele ci si expozitiile locale, chiar neinsemnate, singulare, si cele de grup, cele din cadrul galeriilor private, targurilor de arta, licitatiile celebrelor doua case, londoneza si new-york-eza, importante pe piata sumelor tranzactionate, sau mai a celor putin importante, incluzand aici si cele online, mai nou aparute odata cu dezvoltarea exploziv-exponentiala a internetului si a comertului electronic.
Exista un alt concept destul de bine inradacinat in dinamica lumii artei: „higlly collectible” = „foarte cautat, colectionat”, acesta depinzand mai mult de calitatile si gusturile cumparatorilor de arta mai mult sau mai putini rafinati si „initiati” in fenomenele artistice actuale. Un procent din „Gustul” epocii este dat si de pura placere estetica a omul din zilele noastre, placere mai mult mostenita si cu un defazat destul de mare fata de criteriile estetice cu care se opereaza acum.
Bienala, spre deosebire de targul sau fetivalul de arta are totusi o componenta mai puternica in ceea ce priveste latura problematicii discursului artistic in contextul actual, in investigarea acestuia, mascandu-se destul de bine aspectele comerciale implicate in dinamica manifestarii. Evident ca o participare la o bienala importanta ar ajuta enorm un artist, impresariat sau nu de o galerie, de un agent, un dealer, o casa de licitatie, o institutie si i-ar facilita mai usor mobilitatea pe scena artei. Cv-ul, „background”-ul creste de la an la an, sustinut de cele mai multe ori, focalizat pe preocupari comune. Proiectele artistice sunt din ce in ce mai complexe, mai indraznete, necesita fonduri foarte mari comparativ cu posibilitatile creatorilor din secolul trecut. Sa ne gandim doar la Damien Hirst, a carui compozitii cu rechini, fluturi exotici, cranii din platina cu diamante au inghitit sume uriase de bani si care au fost vandute de asemeni la sume exorbitante. Arta a devenit afacerea secolului, dincolo de abundenta si vitalitatea discursurilor artisitice contemporane. S-au spart barierele traditionalului, se achizitioneaza seringi pe panza cu pastile roz, gunoaie compactate, se cumpara vidul, lipsa, imoralul, antieticul si se tolereaza tot. Totul trebuie insa sustinut teoretic.
Damien Hirst – “Imposibilitatea psihica a mortii in mintea cuiva care traieste” 1991
sticla, metal, silicon, rechin si 5% solutie de formol, 213.4 x 640.1 x 213.4 cm
Exista doua clase, tipuri distincte de colectionari de arta. Stiutorii si nestiutorii. Stiutorii fac cele mai interesante colectii ale timpului si chiar cu investitii rezonabile si nestiutorii care cumpara dupa bunul plac sau apeleaza din snobism la un „specialist”. De obicei fiecare comunitate de arta are un „priceput” care de multe ori e criticul de arta. Cel care cumpara o lucrare de arta , dar mai ales pretul pe care il da pentru achizitionarea lucrarii spune foarte putin despre lucrarea in sine, dar in ceea ce priveste cota creatorului, latura financiara conteaza destul de mult. Intervine aici si un gen de manipulare intelectuala, la care participa tot sistemul de propunere – etalare, incluzand muzeul sau galeria, criticul platit sau nu, colectionarul real sau fictiv, pretul „promovat” sau real de vanzare.
S-ar putea spune ca lumea artei functioneaza ca un arbore cu doua ramificatii principale: una in care se investeste in propunerile artistice fara a avea intentia scoaterii unui profit din asta – asa cum apare des in literatura de specialitate: „pentru amorul artei” sau „arta pentru arta” si cealalta ramura, mai ingrata, de altfel, in care scopul financiar este principalul „target”: se investeste pentru a se scoate profit, in care arta este un fel de „cel mai de varf negot”.
Damien Hirst – Caleidoscope VII – 2004
Aripi de fluturi si lac pe panza, 61 x 61 cm
Majoritatea galeriilor private se incadreaza pe cea de-a doua ramura, asta nu inseamna neaparat ca brand-urile propuse sau calitatea demersurilor artistice ale celor propusi si aflati in „custodie” sunt de joasa calitate sau prea comerciale. Din contra, in cele mai multe cazuri gasim un nivel foarte ridicat calitativ al lucrarilor propuse, mai incisiv sau mai discret promovate de catre aceasta comunitate dinamica privata. Galeriile participa la bienalele-elita, din Miami, Londra, Venetia, Dubai, Moscova, platesc taxe destul de mari pentru participare, avand la baza o filozofie simpla: pentru a juca in liga superioara trebuie sa investesti in jucatori, pentru ca mai tarziu sa-i vinzi scump. Astfel a aparut pentru artistul impresariat asa numitul palmares de galerie. Cu cat un artist e promovat de galerii private mai importante si mai puternice, cu atat palmaresul sau creste, la fel si cota sa de vanzare, se semneaza contracte pe sume uriase, apar investitii directionate in opere cu „potential” de crestere a valorii in euro si dolari. Mai nou marile companii achizitioneaza opere de arta contemporane si-si formeaza un fel de patrimoniu artistic corporativ, valoare financiara pe care o estimeaza a fi mult mai mare in viitor. Apar aici noi componente in acest complex sistem … agentii si agentiile de consultanta in domeniu.
Exista la ora actuala un nivel foarte ridicat de profesionalism in ceea ce priveste promovarea valorilor artistice prin acest canal privat, dat fiind faptul ca tot ce se reduce la valoare financiara are la baza organigrame complex elaborate si se apeleaza la specialisti intr-adevar dedicati si care cunosc foarte bine segmentul ce-l reprezinta si in care opereaza. Se investesc sume mari in pregatirea unui specialist sau daca se apeleaza la un „teoretician”, un independent, pe langa faptul ca in majoritatea cazurilor el este foarte selectiv, se prea poate sa fie si destul de scump pentru a-si pune semnatura pe un text “„ajutator”.
Intr-adevar cuvantul „selectiv” caracterizeaza cel mai bine acest filon privat din zona artei contemporane, ghidul sau listele se vor cat mai triate si cat mai aerisite. Majoritatea galeriilor au maxim 20, 30 de nume si foarte greu mai accepta a modifica numarul initial, si de foarte multe ori exista contracte de fidelitate si confidentialitate, cu clauze destul de dezavantajoase in cazul in care artistul „brand” ar dori sa practice un migrationismul. Si foarte important, pentru a avea sigla cat mai bine conturata si perceputa, in colectia proprie trebuie sa existe cel putin un nume „modern”, de preferat din primii 30 … un Picasso, un Lucien Freud, sau un Dali, necontand marimea sau faptul ca ar putea fi doar niste copii grosolane; important este afisarea numelui „greu” printre actualii reprezentati.
Se stabilesc relatii, comunicari, se elaboreaza criterii, texte, directii sustinute, strategii de imagine, de participare, procente din vanzari, cataloage de primavara, vanzari de toamna cu receptii, cu invitatii speciale, cu publicitate pe canale media, cu discount-uri speciale pentru invitati speciali, cu cote, liste, orchestre de jazz, caviar, sampanie. Totul pare a avea atasata o eticheta pe care scrie „high”: „high life”>>> „high price”, „high level”, „high society” … “high collectible”. Aceasta tendinta a facut ca preturile pentru un Klimt sau un Picasso sa ajunga la preturi care egaleaza in multe cazuri produsul intern brut al multor tari. Strategiile au dat roade, „trend”-ul s-a generat, majoritatea se muleaza la noua forma, la noua „era”.
Critica – criteriile critice teoretice – criticii de arta dedicati, studiile de specialitate – cercetarile din domeniu au totusi o pondere foarte importanta in acest angrenaj. Dincolo de acest circ al etalarii, al manipularii sunt consideratiuni sustinute si eforturi enorme in ceea ce priveste investigarea fenomenului artistic contemporan. Oamenii pasionati vin din ce in ce mai mult din domenii diferite pana mai ieri fata de cel al artei, dar in contextul sincretismului actual barierele dintre stinte au inceput incet sa nu mai fie atat de rigide cum se credea.
Ovidiu Kloska
Este suficient sa facem o gaura intr-o cutie intunecata pentru a obtine o imagine inversata a realitatii – asa se pune realitatea intr-o cutie.
Expunerea lenta creaza, insa, „probleme”; desi fotografiate in plina zi, strazile Parisului apar… goale.
Young At Arts 
Recent Comments