Posted by: Alexandra Oancea | April 6, 2009

Scoatem arta in strada – post-event

…vreau sa multumesc tuturor celor care m-ati ajutat – moral, afectiv, financiar, prin sustinere, prin prezenta, prin munca!

…in ordine aleatorie: „cineva“, mama si tata – Carmen/Dorin, Adrian Kiss, Gabriel Kiss, Gica, Bita, Tuti, Ionut-Bogdan 🙂 , Cristi, Neli, Radu – Maia Catering, Liviu – Capricorn Advertising, Bianca Boitan, Radio Guerilla, Adevarul, Aflu Acum.ro, Port.ro, Copiilor Andrei Kiss, Raul, Ilie si Alexa Suzi, lui Vali, Florin, Doamnei de la 2 care nu a aruncat mancare pisicilor, Pisicilor pentru ca nu mi-au atacat florile, Pink Floyd – pentru ca au facut The Wall, baiatului care a cantat la chitara, Catalin si Sanda, …celor care au fost prezenti, si mai ales Participantilor – pentru intelegere, rabdare, sustinere, idei.

Alexandra Oancea
Young@Arts

29-martie pereti-018 pereti-019

pereti-022 pereti-029 pereti-035

pereti-050 pereti-055 pereti-0641 pereti-3701

pereti-081 pereti-104 pereti-105

pereti-112 pereti-117 pereti-120

pereti-131 pereti-154 pereti-179

pereti-204 pereti-206 pereti-226

pereti-287 pereti-292 pereti-303 pereti-305

pereti-307 pereti-311 pereti-314

pereti-321 pereti-327 pereti-335 pereti-338

pereti-340 pereti-341 pereti-346 pereti-364

pereti-349 pereti-3501 pereti-352

pereti-3551 pereti-3611 pereti-368

pereti-374 pereti-3921 pereti-397 pereti-400

pereti-426 pereti-430 pereti-432

pereti-431

Advertisements
Posted by: Alexandra Oancea | March 25, 2009

Despre cum trebuie sau…nu…

Cand m-am gandit intaia oara la organizarea „Targ(usor) – scoatem arta in strada!“, nu prea m-am luat in serios, crezand ca nu detin resursele necesare… Am spus-o insa, cu voce tare si, „cineva“ a luat ideea asta mult mai in serios si, prin urmare… numele de „Targ(usor)“ ii apartine…

Multumim…

Iar multele idei nu au incetat sa apara… Pana la urma, ce „reguli“ exista atunci cand vine vorba de „manifestari“ artistice…?! Nu prea exista as spune, caci arta poate „sta“ oriunde!

Spatiul Y@A nu este deloc o galerie tipica. Nu are nici pereti albi si inalti, nu este nici un loc amenajat dupa ultimele „tendinte“. Dar, cred ca este un loc care ne-a dat ocazia sa demonstram ca arta si creativitatea pot schimba zidurile triste ce ne cam inconjoara.

Dincolo de ce inseamna concret aceasta „intalnire“, demersul meu este sa aducem oamenii mai aproape de noi si de arta, sub toate manifestarile ei…si, mai ales, sa demonstram ca un loc aparent banal, poate castiga valoare si personalitate si prin alte cai decat cele batatorite de mult…

Nu e nimic nou in ce spun, arta urbana sau stradala exista de mult… La fel si happening-ul sau alte manifestari de gen. Mai neobisnuit, poate, pentru o „galerie“…mai ales pe la noi. De aceea, am toata admiratia pentru „Galeria din sufragerie“- Galeria 29 si pentru initiatorul ei.

Sau priviti-o ca pe un experiment, cum este cel de mai jos… O Galerie in metroul din Manhattan… Si nu, nu au adus obiecte sau lucrari din afara, impanzindu-le pe peretii subterani si parasindu-le repejor, sperand ca trecatorii plictisiti sa arunce un ochi catre ele. Ci au dat „valoare“ spatiului prin ceea ce exista deja acolo – tevi, tablouri electrice, placute cu anunturi sau avertismente, cosuri de gunoi, diferite semne… Le-au etichetat asemeni unor exponate si au tratat privitorii ca la un adevarat vernisaj, oferind nu doar un bar si chelneri, dar si o …garderoba! (http://improveverywhere.com/2009/03/18/subway-art-gallery-opening/ sau http://www.youtube.com/watch?v=Q6NU5K3k8Xo )

Va invit, deci, pe 29 martie in „atelierul deschis“ al Young@Arts!

…si va mai invit, ca tema, sa va ganditi la ce inseamna „arta“ pentru voi; si sa ne „povestiti“ despre asta, printr-un obiect, in urmatoarea intalnire de acest gen. Aduceti obiectul cu voi si vom face o lucrare de arta colectiva despre „arta mea“!

Alexandra Oancea


Posted by: Alexandra Oancea | March 16, 2009

Galeria de arta Young@Arts iese la soare!

Va invitam sa participati alaturi e noi la un eveniment neconventional ce isi propune sa aduca alaturi arta contemporana si antichitati. … si cativa copii ce isi doneaza desenele in scopuri caritabile. Le multumim!
Cand – 29 Martie, intre 10.00 -19.00

Unde – Sperantei 24,  Rosetti, – Gangul si Galeria Y@A

Cine – artisti reprezentati de Y@A, decor realizat de Studio Pierrot…TU, daca creezi lucruri deosebite, hand-made, pictate, cusute, taiate, sculptate,  gustoase,  modelate, fotografiate…  vintage sau antichitati…

Pentru cei ce vor sa expuna: Arata-ne ce faci pana pe 20 Martie!
Cum:
trimiteti imagini sau link-uri cu ceea ce faceti pana pe 20 Martie, pe adresa de email: alexandra.oancea@gmail.com

Contact: Alexandra Oancea, telefon: 0731 63 00 10

afis_targusor1

Posted by: Alexandra Oancea | March 10, 2009

Despre „norocul“ de a fi …„acolo“

Dintre cele mai celebre fotografii ale lumii

__

Nascute de nenorociri provocate sau nu, de bucurii sau de momente mari, exista fotografii care au inconjurat lumea, au schimbat ceva, au marcat vieti, au devenit simboluri, embleme dintre cele mai celebre…

fotografii_celebre_13

New York Construction Workers Lunching on a Crossbeam” este una din fotografiile celebre ale lumii, fiind facuta in timpul construirii GE Building din Rockefeller Center in 1932. Fotograful Charles C. Ebbets a imortalizat imaginea la data de 29 septembrie 1932 si a fost publicata la 2 octombrie acelasi an, in New York Herald Tribune. Imaginea a fost surprinsa de la nivelul 69 al cladirii!

fotografii_celebre_22

The Kiss” este cea mai sugestiva poza facuta la finalul celui de-al II-lea Razboi Mondial. Aceasta reprezinta Times Square in anul 1945, moment fericit pentru toata lumea, care iesise pe strada pentru a sarbatori terminarea razboiului. Autorul acestei poze este Alfred Eisenstaedt.

fotografii_celebre_3

23 februarie 1945, la 4 zile dupa ce soldatii au ajuns la Iwo Jima, fotograful Joe Rosenthal merge pe muntele Suribachi, un vulcan din partea sudica a insulei. La jumatatea drumului a aflat ca steagul a fost deja ridicat insa acesta a hotarat sa isi continue drumul. Ajuns pe varf, Rosenthal a vazut un grup de soldati atasand un steag mai mare pe o teava. In apropierea lor, un alt grup de soldati se pregateau sa coboare in acelasi timp un steag mai mic. Rosenthal a decis sa fotografieze steagul cel mare in timp ce era ridicat.
In fotografie sunt 6 oameni. Patru in prima linie si doi in cea de a doua. Cei din prima linie sunt Ira Hayes, Franklin Sousley, John Bradley si Harlon Block. Ceilalti doi sunt Michael Strank (in spatele lui Sousley) si Rene Gagnon (in spatele lui Bradley). Strank, Block si Sousley aveau sa moara la scurt timp dupa ce a fost facuta poza iar Bradley, Hayes si Gagnon aveau sa devina eroi nationali dupa cateva saptamani.

fotografii_celebre_4

Vietnam girl” – Fetita de 7 ani din Vietnam care alearga goala si cu pielea arsa pe strazile satului, si soldati ce o privesc inmarmuriti. Fetita a fost salvata, fiind dusa la spital de catre fotograf. Fotografia a castigat premiul Pulitzer si a devenit reprezentativa pentru ororile razboiului din Vietnam.

fotografii_celebre_5

The burning monk“ – 10 Iunie 1963 Malcolm Browne, un fotograf de 30 de ani din New York care fusese trimis in Vietnam de catre Associated Press, a primit un telefon prin care ii se comunica ca dimineatza urmatoare sa fie intr-o anume intersectie din Saigon deoarece ceva important avea sa se intample.
Urmatoarea zi era la locul indicat impreuna cu David Halberstam, un reporter de la New York Times cand o masina a oprit si 3 sau 4 calugari au iesit din ea. Unul dintre ei, Thich Quang Duc, sa asezat jos in pozitia de lotus cu o cutie de chibrite in mana in timp ce ceilalti turnau benzina pe el. In timp ce ardea, calugarul nu a scos nici un sunet si nu a miscat nici un muschi datorita autodisciplinei. Protestul a fost motivat prin dorinta de a atrage atentia asupra tratamentului sever la care erau supusi calugarii budisti de catre regimul catolic al lui Ngo Dinh Diem, regim sprijinit de americani.

fotografii_celebre_6

Executia din Saigon“ i-a adus fotografului Edward Thomas Adams premiul Pulitzer in 1969 dar si alte 500 de premii incluzand Premiul Robert Capa si George Polk Memorial. Adams l-a fotografiat pe Generalul Lung impuscand un prizonier in cap, un ofiter Viet Cong responsabil cu uciderea unei intregi familii.

fotografii_celebre_7

Fotografia, castigatoare a „Premiului Pulitzer” a fost realizata in 1994, in timpul Foametei din Sudan.
Surprinde un copil ranit, doborat, care se taraste in apropierea unei tabere cu hrana si ajutoare a Statelor Unite, aflate la un km departare. Vulturul asteapta ca micutul sa moara, pentru a-l manca. Imaginea a socat intreaga lume. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu copilul, nici macar fotograful – Kevin Carter, care a fugit de acolo imediat dupa ce a facut fotografia. Trei luni mai tarziu, s-a sinucis, marcat de o depresie profunda.

fotografii_celebre_8

Omayra Sanchez avea 13 ani cand vulcanul Nevado del Ruiz a erupt. Aceasta a fost prinsa intre daramaturile propriei case si a stat timp de 3 zile in apa care ii ajungea la nivelul gatului. Fotoreporterul Frank Fournier a surprins acest cadru cu cateva ore inainte ca aceasta sa moara. Desi anuntate de reprezentantii de la Crucea Rosie, autoritatile nu au putut interveni in timp util, iar decesul s-a produs din cauza hipotermiei.

fotografii_celebre_9

Fotograful american Richard Drew a surprins o imagine din timpul atacurilor teroriste de la Wolrd Trade Center, care a socat intreaga planeta. A reusit sa imortalizeze pe cineva care din cauza panicii s-a aruncat in gol de la etajele superioare ale cladirii.

fotografii_celebre_10

Pe 5 Martie, 1960, Alberto Korda, a realizat cea mai cunoscută fotografie a lui Che Guevara, purtând o beretă neagră cu steaua de Comandant al Revoluţiei Cubaneze. Fotografia nu a fost publicata decat 7 ani mai tarziu. Korda a marturisit ca a fost fascinat de expresia faciala a lui Guevara, descrisa ca „absolut impecabila”, reflectand totodata furie si durere. Imaginea a fost declarata cea mai celebra fotografie a lumii, un simbol al secolului XX. Versiuni ale acesteia au fost pictate, printate, digitalizate, tatuate, sculptate, sau reproduse pe orice suprafata imaginabila. Victoria si Albert Museum au declarat-o ca fiind cea mai reprodusa fotografie a tuturor timpurilor.

fotografii_celebre_111

Ani mai tarziu, in octombrie 1967, Freddy Alborta, unul dintre putinii fotografi carora li s-a permis accesul in camera in care a fost depus cadavrul lui Che, la spitalul din satul bolivian Vallegrande, realizeaza o serie de fotografii ale cadavrului lui Ernesto „Che” Guevara, omorit in Bolivia, in 1967.

fotografii_celebre_121

Afghan girl“, realizata de fotograful National Geographic, Steve McCurry. Una dintre elevele unei scoli infiintate intr-o tabara de refugiati. Avea aproximativ 12 ani, un an mai tarziu devenind coperta a National Geographic. Imaginea l-a marcat profund, iar dupa 15 ani incerca sa o caute pentru a-i descoperi identitatea. Abia in 2002, echipa N.G. reuseste sa ajunga la ea… Ceva mai batrana, casatorita, avand copii, dar pastrand aceeasi expresie inconfundabila, avea acum un nume, Sharbat Gula. Traind intr-o comunitate cu reguli musulmane, cu greu familia a permis accesul unui barbat din afara comunitatii sa o descopere fara valul facial.

fotografii_celebre_131

Totusi, in aprilie apare pe coperta N.G, copilul/femeia ce va avea sa atraga atentia asupra suferintei femeilor si copiilor afghani, pentru care National Geographic infiinteaza Afghan Girls Fund, o organizatie ce isi doreste sa ajute astfel de comunitati.

Concluzionand, adevarata fotografie este pe strada. Printre oameni reali, cu stari reale ce nu pot fi „mimate” intr-un studio…

Alexandra Oancea

Posted by: Alexandra Oancea | March 2, 2009

You press the button, we do the rest!

foto_veche_11Este suficient sa facem o gaura intr-o cutie intunecata pentru a obtine o imagine inversata a realitatii – asa se pune realitatea intr-o cutie.

Cea mai veche fotografie care s-a pastrat este datata din 1826 sau 1827 si este imaginea unei curti interioare vazuta de la fereastra sa de catre francezul Joseph Nicéphore Niepce. Poza a necesitat o expunere de 8 ore. Rezultatul obtinut a fost un pas enorm pentru cercetarea in domeniul fotografiei.

Incercari notabile de a captura imaginile sunt si cele ale britanicilor Thomas Wedgwood si Sir Humphry Davy la sfirsitul secolului 18. Din pacate, ei nu au reusit sa fixeze cu succes imaginile pe care le-au creat. Imaginea lui Niepce, desi bine fixata pe hirtie, nu avea calitatea necesara care ar fi asigurat adoptarea acestei noi tehnici. A trebuit ca un alt om de stiinta, Louis Jacques Mandé Daguerre, care a devenit asociatul lui Niepce si a continuat sa lucreze independent dupa moartea acestuia, sa aduca aceste prime tentative la un nivel care sa asigure succesul la public. Daguerre a creat imagini simple direct pe support de metal. A facut experimentele in anii 1830, iar in 1839 a facut anuntul istoric al descoperirii procesului ce avea sa poarte numele sau. Acesta implica expunerea unei placi de cupru argintata, developarea imaginii in vapori de mercur si fixarea acesteia in solutie de sare. Imaginile rezultate erau foarte fragile la atingere si trebuiau sa fie protejate de o sticla.

foto_veche_2Expunerea lenta creaza, insa, „probleme”; desi fotografiate in plina zi, strazile Parisului apar… goale.

In 1884 Eastman a introdus roll-filmul, un suport de nitroceluloza care permitea expuneri multiple, mult mai practic ca negativul pe cristal. 1888, an in care Eastman a ales numele de KODAK pentru inventia sa, ales astfel pentru ca se poate pronunta la fel in aproape toate limbile cunoscute. A fabricat un aparat de fotografiat usor si un film care permitea 100 de expuneri. Tot atunci Eastman a lansat sloganul publicitar al firmei sale, care a facut inconjurul lumii si nu a fost uitat nici la 100 de ani: „You press the button, we do the rest!”.

Prima fotografie cu culori permanente a fost făcută în 1861 de fizicianul James Maxwell.

In 1904 fratii Auguste and Louis Lumiere au anuntat dezvoltarea unei… tehnici ce , in 1907 a fost patentata ca Autochrome plates. Rezultatul era obtinut prin folosirea a trei placi fotografice alb/negru sensibile fiecare, la o culoare primara – rosu, verde, albastru. Imaginile se suprapuneau ulterior, obtinandu-se o fotografie color transparenta. Aceasta va ramine cel mai popular proces, suportind competitia a multor alti producatori pina in anul 1935, cind a aparut Kodachrome, care utiliza roll-filmul.

Din ce in ce, timpul capata alte valori de-a lungul anilor… Astfel ca, apare Polaroid-ul, fotografia instant, in 1948, tehnica dezvoltata de dr. Edwin Land.

Tot timpul, poate, duce la crearea inventiei digitale. DCS 100, prezentat de Kodak in 1990, este primul aparat digital.

Nu m-am hotarat inca daca asta a fost o inventie buna sau nu. Asta pentru ca dezvoltarea comerciala rapida duce catre o popularitate mult prea mare a fotografiei. Si, in felul asta, la o „proasta” intelegere a ceea ce inseamna arta fotografica, de fapt, mai ales de catre „public”.

As renunta oricand la nemaipomenitele DSLR-uri sau la toate obiectivele spectaculoase, pentru o “camera obscura”. Poate deveni insa, o investitie enorma din punct de vedere financiar, mai ales ca, din 2004, Kodak nu mai produce aparate foto reincarcabile de 35 mm, mult prea preocupati sa le perfectioneze pe cele digitale. In afara celor devotati, in continuare, fotografiei „ude”, trierea celorlalti se face, desigur, prin simtul artistic…prin alegerea momentului furat, prin compozitie, prin cromatica, prin abordare, mesaj si, mai ales, prin sentimentul ce exista dincolo de imagine.

Nu sunt prea multi acei contemporani care au inteles si apreciat Fotografia ca arta. Deficit major pentru tara in care traim. Pe acestia, multi dintre ei declarati „colectionari” de arta, i-as intreba daca au vazut vreodata o parte din realitatea ce ii inconjoara asa cum un fotograf o face. Cu siguranta nu…

Alexandra Oancea

Posted by: Alexandra Oancea | February 23, 2009

CREATIA-Adevarata creatie exista?

Pentru a putea crea cu adevarat uneori avem nevoie de o parte a viselor inca nenascute, altele uitate si risipite in van…Am putea privi lumina care uneori se reflecta in coltul din stanga al unei oglinzi circulare…Lumina eliberatoare…a unui far…Asa am putea numi acea parte ascunsa ce da nastere unei posibile creatii…

…Trupurile uitarii asteapta sa fie atinse de un posibil penel…o posibila uitare a aceluiasi curs obisnuit…reflexiile oglinzii…amintesc…aduc o posibila amintire….Reflexiile…oglinzile circulare…Imaginea uitarii…Amintirea…celui care creaza…Poate facem uneori aceleasi greseli…aceleasi greseli ale parintiilor nostri…ale celor care ne-au dat o posibila viata…o posibila alter-imagine…in care ne dispretuim, alteori ne iubim, ne adoram sau chiar ne gandim cu sa ne distrugem propria imagine a uitarii…Acum creatia celui care le da viata oarecum parea uitat…de jur imprejur privesti oglinzi diforme circulare si aceasi voce lugubra si stridenta spune: Creatia – Adevarata creatie exista…oarecum se repeta si acelasi ecou preia intrebarea: Creatia – Adevarata creatie exista?

…Neputinta si intunericul din interior salasluieste vrand nevrand ca o adevarata amintire feroce si lugubra ca un dangat funebru de clopot…Cainii…purtatori al unor simboluri ambigue acum isi aleg cale si pazesc nu onoare sotiilor sau fidelitatea lor…ci umbra celui care le-a dat existenta…

…Poate uneori repetam greselile ca un fel de tipar care exista si se naste odata cu personalitatea noastra…Creatia…Cel care creaza acum…uneori…reflexia celei care i-a dat viata…acum se repeta ciclic…

…Trecutul la fel ca o posibila amintire a unei posibile uitari coexista….

Daniel Bozga MMIX

Posted by: Alexandra Oancea | February 13, 2009

Arta ordonata

Ursus Wehrli este elvetian, artist de cabaret si comediant; a scris (ma rog, e un fel de a spune) o carte care se numeste “Tidyind Up Art“, un manifest a ceea ce el denumeste o forma de arta moderna mai rationala, organizata si curata. Aici avem speech-ul sau tinut la una din conferintele TED, o manifestare anuala care reuneste unele dintre cele mai interesante minti umane – artisti, activisti sociali, oameni de stiinta, scriitori si ziaristi. Dincolo de discursul sau agitat, de ideile sale nebune si de zgomotul ciudat pe care il scoate cand inspira, dar si de reactiile publicului, se ascund doua lumi care incearca sa se inteleaga si sa se cunoasca. Enjoy.

Dorin Oancea

__

Posted by: Alexandra Oancea | February 12, 2009

Studio Pierrot

STUDIO PIERROT

Customize your life!

__

studio_pierrot

Unique art – furniture

Studio Pierrot creates Unique pieces of all-wood Furniture, hand painted and hand treated.

Pentru a vizualiza lucrarile Studio Pierrot click AICI.


Posted by: Alexandra Oancea | February 5, 2009

Diarios de Motocicleta

Regia: Walter Salles
Scenariul: Jose Rivera dupa Ernesto che Guevara si Alberto Granada
Cu: Gael Garcia Bernal si Rodrigo de la Serna
Producator Executiv: Robert Redford
Anul aparitiei: 2004
_

diarios_de_motocicleta

Bazat pe o poveste adevarata, „Diarios de motociclista” ne povesteste despre UN VIS.

Visul a doi tineri de a vizita America de Sud, pornind pe motocicleta. Alberto Gradana si Ernesto Guevara de la Serna parasesc Buenos Aires spre a descoperi lumea, 8000 de mile in doar cateva luni, insotiti de La Ponderosa, un batran Norton 500. Cand au pornit in „calatoria” propusa de Walter Salles, regizorul acestui film, cei doi actori, Gael Garcia Bernal si Rodrigo de la Serna au inceput, la randul lor, o lunga incercare de intelegere a tot ce va insemna aceasta poveste. Asadar, timp de 6 luni Bernal e in permanent contact cu personajul sau, Ernest Guevara de la Serna, prin calatoria in Cuba, dobandirea unui accent argentinian, citirea tuturor biografiilor despre acesta, contactul cu familia lui, si, mai ales, cu, inca in viata, prietenul si partenerul lui de drum, Alberto Granado.
Filmul se bazeaza pe Jurnalul pe care Guevara l-a scris pe parcursul calatoriei. Iar regizorul Walter Salles reuseste, remarcabil, sa pastreze inocenta pe care o simti in prima parte a Jurnalului, citindu-l. Se datoreaza asta optiunii de a ne povesti despre un OM, un tanar astmatic, student la medicina, care, in plus fata de altii, isi doreste sa cunoasca, sa vada, sa simta, sa traiasca. Si e important, caci toate astea il transforma in ceea ce curand, se va numi Che, Che Guevara.

Oamenii au tendinta de a ii transforma pe cei care s-au remarcat, sau au devenit eroi, sau tirani, sau au starnit revolutii – fie ele umane, muzicale sau artistice, in niste personaje „impamantenite” in 3-4 caracteristici ce le definesc faptele. Uita poate ca au fost copii, poate s-au jucat cu un ursulet fara un ochi, sau cu unul in plus, au fost adolescenti, au iubit, au plans, au lovit, au visat. Adica au trait. Si toate astea ii transforma in eroi, tirani, revolutionari, idoli. Cam asta se intampla si cu Ernesto „Che” Guevara. Calatoria asta ii descopera paradoxurile lumii in care traieste, dincolo de protectia familiei si de viata lipsita de griji reale. N-as spune ca e vorba doar de America de Sud, ci de lumea intreaga, condensate parca de-a lungul a 8000 de mile – saracie, comunism, indolenta, ignoranta, dragoste, abuz, nepasare, sclavagism, bucuria lucrurilor simple, izolare, fericire, frumusete, datorie, daruire… E un fel de calatorie initiatica, dar poate mai mult decat atat, e o forma de cunoastere de sine, de intelegere a ceea ce iti doresti sa faci, sa fii. Si asta se poate numai daca te rupi de constrangeri si ai curajul sa incerci mai mult. Si mergi pana acolo unde poti. De aceea drumul lui Alberto Granada, interpretat remarcabil de Rodrigo de la Serna, se „opreste” acolo unde Che porneste intr-o alta.

Asadar, o acumulare de trairi si sentimente, imagini spectaculoase din locuri greu de atins de catre om, extraordinare civilizatii si foarte multa umanitate. Cam asta inseamna Diarios de motocicleta. Adica devenirea lui Che Guevara. Si tot asta rezuma alegerea sa, aceea de a trai de partea oamenilor marginalizati, de partea celor pentru care nu exista dreptate, a celor care nu au voce.

Indiferent de convingeri politice sau revolutionare, de idealuri sau de origini, chair daca nu visati la calatorii initiatice, nici macar cu ochii inchisi, chiar daca nu stiti nimic despre acest Che Guevara, vedeti acest film! Dincolo de orice, Walter Salles reuseste sa realizeze o „lectie” despre oameni!

Posted by: Alexandra Oancea | February 3, 2009

Lumea artei – Criterii estetice contemporane

Artisti, agenti, dealeri, muzeografi, galeristi, critici, cercetatori, colectionari, iubitori de arta …o familie numeroasa reunindu-se sub pretextul unei mari sarbatori: ARTA. Arta care a fost, care este si care va fi.

Ferice de cei ce se nasc la timpul potrivit si la locul potrivit. Temporalitatea dicteaza vectorul creatiei si isi formeaza baza principala de date. Date importante pe care le selecteaza, triaza, elimina, proceseaza, lanseaza si eticheteaza. Totul poarta o eticheta sau urmeaza a avea una. Poate noua, originala, spontana si vitalizanta sau una mai veche dar cu alte nuante.

Se pare ca cel mai important criteriu al artei secolului 21 este cel al timpului si tot ce se deschide acum spre zona artei poarta puternic amprenta acestui inceput de mileniu, un mileniu care anunta o mare complexitate si in care sincretismul pare a fi extractul principal. Nu exista aleatorism, nu mai exista intamplare, totul este ghidat, slefuit, directionat, arta noua pulseaza dupa o organigrama complexa a mega-lumilor, a marilor aglomeratii urbane, sociale, industriale, cu o dinamisme globale sferice, matrici unde se compacteaza tendinte vechi cu cele noi, unde totul se influenteaza, intersecteaza, sectioneaza. Energiile sunt specifice timpului, si accepta dezvoltari doar in directii cu acceasi rezonanta. Apar dominantele sau „fundamentalele” timpului, pe directia carora se dezvolta noile expresii umane.

Milioane de artisti creeaza, investigheaza, cauta noi formule de expresie, noi metode de investigare a noii estetici; o parte din ei reusesc sa aibe percutanta, continuitate , impact, vizibilitate, reusesc sa se impuna local sau mondial ca varf sau „model”, si doar un procent extrem de mic conteaza pe acesta scena a „elitei” timpului si au loc rezervat pe rafturile bibliotecii marii expresii. Elita, termen consacrat si unanim acceptat inca de la inceputuri, pare a fi sintagma cea mai preferential folosita pe aceasta complexa scena a lumii actuale a artei, si, ca o mare clasa de valori complexe accepta ierarhii si subdiviziuni artistice. Metropola „X” isi propune elita prin muzeele sale finantate de la bugetele locale sau statale, prin galeriile particulare sustinute de magnati economici sau oameni foarte instariti si pasionati de fenomenul artistic, cu colectiile lor importante etalate sau pastrate in anonimat, prin casele de licitatii mai mult sau mai putin importante, cu dealerii, impresarii si agentiile specializate, cu bienalele, targurile, festivalele de arta.

„Varful aisbergului” il reprezinta acest tip de manifestare – etalare a varfurilor – Bienala, care are conformatia cea mai subtil dedicata unui angrenaj de „elitizare”, unde toate aceste fabrici de imagini intelectuale participa cotizand sume foarte mari organizatorilor, unde cam tot ce se propune are cel putin o caracteristica comuna: „high level” – nivel inalt.

Apare si conceptul de „foarte greu de achizitionat” este extrem de bine manipulat in cadrul manifestarilor de etalare, amintind aici nu doar bienalele ci si expozitiile locale, chiar neinsemnate, singulare, si cele de grup, cele din cadrul galeriilor private, targurilor de arta, licitatiile celebrelor doua case, londoneza si new-york-eza, importante pe piata sumelor tranzactionate, sau mai a celor putin importante, incluzand aici si cele online, mai nou aparute odata cu dezvoltarea exploziv-exponentiala a internetului si a comertului electronic.

Exista un alt concept destul de bine inradacinat in dinamica lumii artei: „higlly collectible” = „foarte cautat, colectionat”, acesta depinzand mai mult de calitatile si gusturile cumparatorilor de arta mai mult sau mai putini rafinati si „initiati” in fenomenele artistice actuale. Un procent din „Gustul” epocii este dat si de pura placere estetica a omul din zilele noastre, placere mai mult mostenita si cu un defazat destul de mare fata de criteriile estetice cu care se opereaza acum.

Bienala, spre deosebire de targul sau fetivalul de arta are totusi o componenta mai puternica in ceea ce priveste latura problematicii discursului artistic in contextul actual, in investigarea acestuia, mascandu-se destul de bine aspectele comerciale implicate in dinamica manifestarii. Evident ca o participare la o bienala importanta ar ajuta enorm un artist, impresariat sau nu de o galerie, de un agent, un dealer, o casa de licitatie, o institutie si i-ar facilita mai usor mobilitatea pe scena artei. Cv-ul, „background”-ul creste de la an la an, sustinut de cele mai multe ori, focalizat pe preocupari comune. Proiectele artistice sunt din ce in ce mai complexe, mai indraznete, necesita fonduri foarte mari comparativ cu posibilitatile creatorilor din secolul trecut. Sa ne gandim doar la Damien Hirst, a carui compozitii cu rechini, fluturi exotici, cranii din platina cu diamante au inghitit sume uriase de bani si care au fost vandute de asemeni la sume exorbitante. Arta a devenit afacerea secolului, dincolo de abundenta si vitalitatea discursurilor artisitice contemporane. S-au spart barierele traditionalului, se achizitioneaza seringi pe panza cu pastile roz, gunoaie compactate, se cumpara vidul, lipsa, imoralul, antieticul si se tolereaza tot. Totul trebuie insa sustinut teoretic.

damien_hirst_1991

Damien Hirst – “Imposibilitatea psihica a mortii in mintea cuiva care traieste” 1991
sticla, metal, silicon, rechin si 5% solutie de formol, 213.4 x 640.1 x 213.4 cm

Exista doua clase, tipuri distincte de colectionari de arta. Stiutorii si nestiutorii. Stiutorii fac cele mai interesante colectii ale timpului si chiar cu investitii rezonabile si nestiutorii care cumpara dupa bunul plac sau apeleaza din snobism la un „specialist”. De obicei fiecare comunitate de arta are un „priceput” care de multe ori e criticul de arta. Cel care cumpara o lucrare de arta , dar mai ales pretul pe care il da pentru achizitionarea lucrarii spune foarte putin despre lucrarea in sine, dar in ceea ce priveste cota creatorului, latura financiara conteaza destul de mult. Intervine aici si un gen de manipulare intelectuala, la care participa tot sistemul de propunere – etalare, incluzand muzeul sau galeria, criticul platit sau nu, colectionarul real sau fictiv, pretul „promovat” sau real de vanzare.

S-ar putea spune ca lumea artei functioneaza ca un arbore cu doua ramificatii principale: una in care se investeste in propunerile artistice fara a avea intentia scoaterii unui profit din asta – asa cum apare des in literatura de specialitate: „pentru amorul artei” sau „arta pentru arta” si cealalta ramura, mai ingrata, de altfel, in care scopul financiar este principalul „target”: se investeste pentru a se scoate profit, in care arta este un fel de „cel mai de varf negot”.

damien_hirst_2004

Damien Hirst – Caleidoscope VII – 2004
Aripi de fluturi si lac pe panza, 61 x 61 cm

Majoritatea galeriilor private se incadreaza pe cea de-a doua ramura, asta nu inseamna neaparat ca brand-urile propuse sau calitatea demersurilor artistice ale celor propusi si aflati in „custodie” sunt de joasa calitate sau prea comerciale. Din contra, in cele mai multe cazuri gasim un nivel foarte ridicat calitativ al lucrarilor propuse, mai incisiv sau mai discret promovate de catre aceasta comunitate dinamica privata. Galeriile participa la bienalele-elita, din Miami, Londra, Venetia, Dubai, Moscova, platesc taxe destul de mari pentru participare, avand la baza o filozofie simpla: pentru a juca in liga superioara trebuie sa investesti in jucatori, pentru ca mai tarziu sa-i vinzi scump. Astfel a aparut pentru artistul impresariat asa numitul palmares de galerie. Cu cat un artist e promovat de galerii private mai importante si mai puternice, cu atat palmaresul sau creste, la fel si cota sa de vanzare, se semneaza contracte pe sume uriase, apar investitii directionate in opere cu „potential” de crestere a valorii in euro si dolari. Mai nou marile companii achizitioneaza opere de arta contemporane si-si formeaza un fel de patrimoniu artistic corporativ, valoare financiara pe care o estimeaza a fi mult mai mare in viitor. Apar aici noi componente in acest complex sistem … agentii si agentiile de consultanta in domeniu.

Exista la ora actuala un nivel foarte ridicat de profesionalism in ceea ce priveste promovarea valorilor artistice prin acest canal privat, dat fiind faptul ca tot ce se reduce la valoare financiara are la baza organigrame complex elaborate si se apeleaza la specialisti intr-adevar dedicati si care cunosc foarte bine segmentul ce-l reprezinta si in care opereaza. Se investesc sume mari in pregatirea unui specialist sau daca se apeleaza la un „teoretician”, un independent, pe langa faptul ca in majoritatea cazurilor el este foarte selectiv, se prea poate sa fie si destul de scump pentru a-si pune semnatura pe un text “„ajutator”.

Intr-adevar cuvantul „selectiv” caracterizeaza cel mai bine acest filon privat din zona artei contemporane, ghidul sau listele se vor cat mai triate si cat mai aerisite. Majoritatea galeriilor au maxim 20, 30 de nume si foarte greu mai accepta a modifica numarul initial, si de foarte multe ori exista contracte de fidelitate si confidentialitate, cu clauze destul de dezavantajoase in cazul in care artistul „brand” ar dori sa practice un migrationismul. Si foarte important, pentru a avea sigla cat mai bine conturata si perceputa, in colectia proprie trebuie sa existe cel putin un nume „modern”, de preferat din primii 30 … un Picasso, un Lucien Freud, sau un Dali, necontand marimea sau faptul ca ar putea fi doar niste copii grosolane; important este afisarea numelui „greu” printre actualii reprezentati.

Se stabilesc relatii, comunicari, se elaboreaza criterii, texte, directii sustinute, strategii de imagine, de participare, procente din vanzari, cataloage de primavara, vanzari de toamna cu receptii, cu invitatii speciale, cu publicitate pe canale media, cu discount-uri speciale pentru invitati speciali, cu cote, liste, orchestre de jazz, caviar, sampanie. Totul pare a avea atasata o eticheta pe care scrie „high”: „high life”>>> „high price”, „high level”, „high society” … “high collectible”. Aceasta tendinta a facut ca preturile pentru un Klimt sau un Picasso sa ajunga la preturi care egaleaza in multe cazuri produsul intern brut al multor tari. Strategiile au dat roade, „trend”-ul s-a generat, majoritatea se muleaza la noua forma, la noua „era”.

Critica – criteriile critice teoretice – criticii de arta dedicati, studiile de specialitate – cercetarile din domeniu au totusi o pondere foarte importanta in acest angrenaj. Dincolo de acest circ al etalarii, al manipularii sunt consideratiuni sustinute si eforturi enorme in ceea ce priveste investigarea fenomenului artistic contemporan. Oamenii pasionati vin din ce in ce mai mult din domenii diferite pana mai ieri fata de cel al artei, dar in contextul sincretismului actual barierele dintre stinte au inceput incet sa nu mai fie atat de rigide cum se credea.

Ovidiu Kloska

Posted by: Alexandra Oancea | February 1, 2009

Nuantele frumusetii

Începând din timpul facultăţii am început să mă confrunt cu un fenomen destul de ciudat pentru mine. Nu făcusem liceul de artă, aşa că în afară de orele de pregătire de desen, lumea „instruiţilor” în ale artei îmi era destul de străină. Lucrul care m-a mirat fără a avea atunci „voce” de comentat a fost un apetit ciudat pentru urât. Aproape că imi era jenă la început că mie imi plăcea să mă îmbrac altfel decât „cei de la arte” (adică „uniforma” maro). Imi plăceau femeile frumoase şi sincer, dacă ar fi fost după mine nu aş fi făcut studii numai după modele bătrâne, grase sau excesiv de slabe. Dar la un moment dat, sătul de a mai fi „nonconformist ca toată lumea” mi-am asumat tacit propriul apetit pentru frumuseţe. Licenţa am dat-o până la urmă din foto, era despre transfigurare şi miraj – legată de frumuseţea corpului femeii şi semnificaţiile acestuia. Apoi am început să pictez femei, în marea lor majoritate frumoase. Masteratul meu s-a inspirat tot din această temă. Sentimentul de jenă din timpul facultăţii s-a estompat. Am descoperit că în realitate este destul de dificil să poţi reda anumite nuanţe ale frumuseţii unei femei. Privesc adesea la femeile frumoase pe care le cunosc şi îmi dau seama că există incredibil de multe nuanţe ale frumuseţii pe care le exprimă în diferite ipostaze. Sunt nuanţe pe care este realmente aproape imposibil să le surprinzi. Sunt complexe şi adânci, am uneori sentimentul că este nevoie de o inteligenţă şi o adâncime a „privirii” ieşite din comun doar pentru a le observa.

Personajele mai puţin frumoase pe care făceam noi studii erau destul de uşor de redat. Acolo nu era o problemă dacă exagerai puţin, caricaturalul sau dramaticul aduceau un plus de expresie. Dar ia să vezi cănd ai în faţă un portret de o frumuseţe diafană, trăsături fine, penelul trebuie bine controlat şi s-ar putea să revii de multe ori până să reuşeşti să redai ceea ce exprimă personajul. Grija ciudată că „arta nu înseamnă numai femei frumoase” a ajuns atât de sufocantă pentru o grămadă de artişti, încât nu-mi amintesc când am văzut ultima lucrare contemporană în faţa căreia să exclam „ce femeie frumoasă”. Urâţenia a devenit un fel de uniformă. Greutăţile inerente care apar pe parcursul vieţii nu sunt o acoperire suficientă. Una din explicaţiile mele este aparent – paradoxala uniformitate a nonconformiştilor. Iar noi, românii, avem şi un mic trac, adică, dacă francezii nu au deschis încă robinetul la pictat ceva, nu o să facem noi asta, nu?

Tavi Grigoraş

nudity-octavian-grigoras-1

Posted by: Alexandra Oancea | January 22, 2009

Agonie si extaz

Nu poti fi artist o data pe saptamana sau o data pe luna. Acesta e raspunsul pe care l-am dat unui tanar cititor al nostru care ma intreba daca e suficient pentru evoluţia lui ca artist sa mearga in ture fotografice o data pe luna. Poti sa mergi în tura o data pe luna, sa pictezi o data la sase luni, dar trebuie sa fi artist in fiecare secunda. Trebuie sa respiri arta, trebuie sa vezi si sa recunosti cadre si compozitii pretutindeni unde privesti, trebuie sa te framante incontinuu idei creatoare, trebuie sa pipai culorile si sa sintetizezi în alb-negru, trebuie sa nu poti dormi noaptea cand ai o viziune si trebuie sa faci tot posibilul pentru a pune in practica ceea ce crezi ca merita materializat.

Artistul autentic e o persoana framantata, o persoana dedicata in permanenta creatiei, sufocata de creatie, inăltata de creatie. Nimic nu caracterizeaza mai bine destinul artistului precum titlul romanului lui Irving Stone, „Agonie si extaz”. E o sete continua care are nevoie de creatie pentru a fi domolita, dar niciodata potolita. Artistul adevarat nu e niciodata satisfăcut de propria creatie, pentru ca daca ar face asta, ar insemna ca a renunţat la cautare. Artistii sunt privilegiati ai sortii, fiinte create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, fantani care se sapa singure in cautarea unei ape mai reci, mai limpezi, mai curate, dar care nu e niciodata suficienta siesi. Sunt ochii prin care lumea reuseste sa intrezareasca sclipiri ale imparatiei divine, sunt ochi care privesc pana in strafundurile iadului in locul nostru. Nu poti sa fii toate acestea decat daca esti in fiecare clipa asta. Nu ai cum să trisezi, nu ai cum sa te strecori. Poti sa iei aparatul o data sau de două ori pe luna, poti sa fotografiezi un apus sau un rasarit, o floare sau un copil; daca respectiva creatie nu a trait si a murit prima data in tine, daca nu ai suferit pentru ea, daca nu te-ai topit de pasiune, daca nu te-ai transfigurat, va fi doar o imagine si nimic mai mult. Este si motivul pentru care exista dispute numeroase pe marginea catalogarii fotografiei ca arta. Oricine poate sa fotografieze, dar nu oricine reuseste sa vada esente, nu oricine reuseste sa citeasca, la fel ca in „Matrix”, coduri si sa stoarca esente. De aceea galeriile foto din toata lumea aceasta sunt pline de poze si arareori presarate cu fotografii. Exista parca in prezent o sete mult mai mare de recunoastere decat o sete de creatie. Internetul a creat posibilitati de exprimare si prezentare iesite din comun, dar a creat si oportunitatea pentru tone de aberatii, in toate formele posibile, iar domeniul fotografiei nu a scapat nici el. Cum putem oare cerne frumusetile noi de bube, mucigaiuri si noroi? Raspunsul e unul singur: nu putem. Putem doar sa speram ca ochiul critic din fiecare, introspectia, autocenzura vor incepe sa functioneze la un moment dat si la suprafata vor iesi esentele.

Harris Wallmen

harris_wallmen_lziua_10-anevrism_ulei_si_acrilic_pe_panza_oil_and_acrylic_oncanvas_90_906

Posted by: Alexandra Oancea | January 19, 2009

Arta. La noi… si la ei.

Initial mi-am propus sa scriu un post in care sa critic modul in care este valorificata si apreciata atat arta clasica, cat si cea contemporana la noi si apoi la ei, la londonezi. Spun „la londonezi”, pentru ca de la ei am invatat ce inseamna sa ridici arta la cel mai inalt rang; sa te simti fericit si implinit cand realizezi ca esti inzestrat cu har divin, ca esti artist, fie si roman.

Primul lucru care m-a impresionat dinainte sa parasesc tara a fost sa aflu ca vizitarea tuturor muzeelor din capitala britanica e gratuita pentru toata lumea. De fapt asta a fost un simplu preview pentru celelalte minunatii pe care aveam sa le descopar acolo. Principiul este simplu, exista urne in care vizitatorii pot face donatii. Si se fac, nu se pun in urne cupoane cu reduceri, bonuri de masa sau pliante gratuite primite in Trafalgar Square, piata in care se afla „National Gallery”. Fie ca vizitezi „Bitish Museum”, „National Gallery” sau „Tate Modern” impresiile iti vor depasi de fiecare data asteptarile. O data ce ai pasit in British Museum de exemplu, este imposibil sa nu te lasi coplesit de dimensiunile uriase ale holului central, (cu birouri de informatii si o librarie cu preturi excelente) din care pornesc radiant galerii structurate cronologic si spatial. Luxul e pretutindeni, capodoperele merita omagiul unei securitati si frumuseti pana la cele mai mici detalii; nu exista fir de praf sau urma a perindarii grupurilor de turisti prin sali. Nu se aud comentarii stupide sau rasete, ci doar exclamatii de uimire sau apreieri cu conotatie artistica. In aceste camere pretioase poti face absolut orice, mai putin fotografia si atinge operele de arta. Am ramas surprisa descoperind artisti care isi petrec zile intregi facand schite dupa lucrari sau pur si simplu fiind inspirati de maretia operelor celebre. Acolo bunul simt e un principiu de sine statator. Poti sta o ora, doua, trei in fata unui singur tablou, contemplandu-l daca vrei. Nimanui nu i se va parea ca planifici sa-l furi sau ca esti nebun. In afara de bogatia sufleteasca cu care te incarci descoperind la orice pas tuse si personaje vazute anterior doar in reproduceri minuscule din albume, e imposibil sa nu remarci prezenta artei contemporane in toate aceste irealuri ansambluri. Sculpturi extraordinare ale lui Ron Mueck, figuri hiperrealiste din ceara sau diferite instalatii cu mesaj social ale artistilor mondiali. Si nu sunt ascunse in camere obscure, ci sunt amplasate in aceleasi puncte de maxim interes printre capodoperele clasice. Sunt la fel de respectate si valorificate ca si operele antice.

Dar arta zilelor noastre nu e pusa in lumini numai in cladiri pecetluite de lacate. Tot in Trafalgar Square, exista un piedestal , „The Forth Plinth”, ce in fiecare an promoveaza cate un artist contemporan. In 2008 londonezii au ales ca o sculptura a lui Thomas Schutte sa le reprezinte imaginea asupra perioadei complexe pe care o strabatem din punct de vedere artistic.

Toata Londra inspira aer boem. De la cele 5 universitati si institute de arta pe care le-am descoperit numai pe Oxford Street in timpul unei plimbari de 30 de minute, pana la adevaratii artisti care isi dedica creatiile iubitorilor de arta, sub privirile carora realizeaza reproduceri dupa mari maestri. Cuvantul cheie e „civilizatie”, iar noua din pacate tocmai asta ne lipseste. Aproape ca ti-e rusine sa recunosti ca esti artist intr-o societate in care frumosul e considerat un lux, nu o necesitate, o lume a muzeelor ce au trei vizitatori pe zi, si aia studenti la arte. O societate a profesorilor care aproape ca te obliga sa te subjugi vechilor traditii si privesc cu suspiciune la indraznelile de arta pura. O lume in care operele urbane sunt considerate revoltatoarele inscriptii cu spray de pe fatadele institutiilor, sau notiunea de „pictor” e ascociata oamenilor ce-si vand reproducerile stangace si kitch-urile in strada, pe preturi de nimic.

Mai avem multe de recuperat insa cel mai simplu pas pe care ar trebui sa-l facem e sa nu ne lasam dezarmati de „dezordinea” de la noi de acasa si sa cream in continuare arta, asa cum o simtim noi cel mai sincer; si eventual, daca ne trezim intr-o zi binedispusi sa-i lasam si pe altii sa se bucure de ea, admirand-o.

Adina Dolcan

adina_dolcan_mask22

street_paintings_adina_dolcan3

Posted by: Alexandra Oancea | January 12, 2009

Se cauta Mecena!…


„(…)- Ei, bine, daca maine ar veni la dumneavoastra un amator de kitch si v-ar oferi o suma importanta ca sa-i faceti un portret de genul celor care se fac pe faleza de la Neptun, cu siguranta ca l-ati refuza.

-Unde e acest …Mecena?? Sa vina! Il astept de-o viata…(…)”

Ion Atanasiu Delamare – grafician si lector universitar

Nu inveti sa iubesti, sa apreciezi sau sa „vezi” arta la scoala… Nu te invata nimeni, acasa, despre reguli sau valori in materie de arta, pentru ca ele nici nu exista. Ni se ofera, in schimb, niste criterii despre ce este frumos sau urat.

Societatea insasi impune regulile si pretuieste arta care se devolta in cadrul ei. Insa societatea asta e formata si condusa de oameni. Deci, dincolo de ceea ce inveti, esti liber sa iti stabilestii criteriile proprii pentru arta, pentru frumos sau urat, poti sa impui reguli sau sa le incalci. Ma gandesc ca nepasarea poate deveni si ea o regula.

Tristetea Romaniei de astazi are origini adanci de tot…in istoria agitata si poate mai departe de atat, …intr-o societate care n-a stiut sa vorbeasca despre frumos si nici sa educe omul in acest spirit, niciodata si cu atat mai putin acum.

Dezvoltarea reala a artelor in marile tari, crearea de curente si miscari sunt produsul unei societati in care stadiul de primitivism a fost depasit de mult. Unii au invatat ca atunci cand atingi sau capeti un statut financiar si social cu mult peste medie primesti si niste responsabilitati. Asa s-a nascut mecenatul…rar intalnit in istoria noastra. Au fost putini aceia care au inteles ca o tara care se vrea frumoasa are nevoie de oameni frumosi si de lucruri frumoase. Ca ele trebuie intretinute, stimulate, apreciate.

Un mecena este un cunoscător. Este un investitor în artă, dar este si un cunoscător al artelor, este un investitor în educaţie, dar este si un cunoscător al educaţiei, este un investitor în cultură, dar este si un cunoscător al culturii.

Reteta e simpla: acolo unde a existat un interes pentru arte si mai ales o traditie in mecenat, a existat ARTA. Pacat ca ne lipsesc „ingredientele”…

Alexandra Oancea

overview_arta_fotografica_dim_70-100

Pentru a vizualiza galeria de arta clik AICI.

Categories